Majesty

  • Increase font size
  • Default font size
  • Decrease font size
  • default color
  • black color
Home Stiri Cultura „La români, lege însemna credinţă, cel fără de lege era cel fără credinţă în Dumnezeu“

„La români, lege însemna credinţă, cel fără de lege era cel fără credinţă în Dumnezeu“

„Coeziunea în cadrul unei comunităţi, mai ales etnice, a fost dată de componenta religioasă, o bună perioadă de timp. Cum credeţi că s-a păstrat unitatea celor trei provincii româneşti? Cum credeţi că s-a păstrat unitatea de limbă, de spiritualitate şi de cultură, dacă Ortodoxia nu i-ar fi dat substanţa de comunicare?“ „Cei care au acceptat creştinismul în primele secole, aceşti păstrători ai tradiţiei paleocreştine de aici, au altă viziune şi altă percepţie a lumii. Ei se deosebesc de cei care au acceptat creştinismul mai târziu.“ „La români, lege însemna «credinţă», religie; cel «fără de lege» era cel fără credinţă în Dumnezeu.

Nouă ni se cere să respectăm administrativ legea. Iar noi, tradiţional, eram învăţaţi să respectăm sistemul tradiţional de norme comportamentale.“  Interviu cu doamna Sabina Ispas, directorul Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ al Academiei Române

Doamnă profesoară, aş vrea să faceţi o scurtă istorie a cercetării folclorului la noi, din care să se desprindă căile, punctele de vedere care au stat la baza acestei activităţi la noi, aşa cum au fost ele abordate, pe rând, din secolul al XIX-lea şi până la sfârşitul secolul al XX-lea.

Dacă pornim de la ideea că folclorul este un segment al culturii, care apare absolut în toate structurile, la toate nivelele, dacă acceptăm că aparţine şi categoriilor savante, dar şi categoriilor neinstruite, că este legat şi exprimă specificul categoriilor de vârstă şi de gen, atunci putem spune că el a fost perceput ca o componentă cu caracteristici speciale de foarte multă vreme. Acest segment de cultură are caracteristici specifice în ceea ce priveşte modul de transmitere, sistemul de alcătuire, calitatea celor care îl folosesc, a celor care îl transmit, a creatorilor ş.a.m.d. Interesul deosebit pentru folclor apare mult mai devreme de secolele XVIII-XIX, mai ales pentru consemnarea unor fenomene folclorice aflate în circulaţia orală acum câteva sute de ani. Identificăm, spre exemplu, asemenea atestări pentru folclorul muzical românesc în secolele XVI-XVII. Indiferent care ar fi opinia noastră, folclorul, ca şi limba, este unul dintre elementele esenţiale de exprimare a identităţii. Dar, desigur, identitatea etnică este cea mai importantă, alături de cea confesională, pentru că cele două definesc relaţiile pe care indivizii le acceptă în cadrul unui sistem. Aşadar, această modalitate de exprimare a identităţii, cu cele două paliere esenţiale, cel etnic şi cel confesional, a interesat pe toţi cei care gândesc, dezvoltă şi aplică strategii culturale încă din perioada Luminilor. Am spus că este importantă confesiunea, pentru că, prin Religie, ne plasăm, cumva, în esenţa gândirii despre viaţă şi moarte a fiecărui individ, a fiecărui grup din care el face parte, care, la rândul lui, se adună într-o colectivitate, se grupează în jurul unei viziuni fundamentale - ce este viaţa, ce este moartea, ce se întâmplă cu individul, cu trupul, cu sufletul, după această mare trecere...

„Noi suntem dintre cei mai statornici şi îndreptăţiţi moştenitori ai acestui Imperiu Roman de Răsărit“

Cum au apărut diferenţele, după aceea? Avem deja mai multe diferenţieri, care sunt ataşate mărcii noastre - Europa de Răsărit, Balcanii, Europa Centrală, Orientul. Cum se văd aceste straturi prin folclor?

Primul strat ar fi Imperiul Roman de Răsărit, apoi Imperiul Bizantin... Noi suntem dintre cei mai statornici şi îndreptăţiţi moştenitori ai acestui Imperiu Roman de Răsărit de limbă latină, alături de greci, alături de alte câteva structuri etnice confesionale şi culturale, care ţin de spaţiul creştin al Orientului Apropiat. Avem foarte multe elemente comune cu aceştia, pe filieră creştină.

Ce puteţi spune despre felul cum componenta etnică a intrat, sigur, mai târziu, în acest proces de cunoaştere, pornind de la referinţa de bază - folclorul?

Până la nuanţarea discursului, a intrat mult în calcul mai ales componenta confesională. Spre exemplu, sistemul de tradiţii şi obiceiuri referitoare la naştere, căsătorie, moarte, sau la ciclul calendaristic, sărbătorile, sfinţii - ce se poate face şi ce nu se poate face, când ieşi cu plugul, când începe aratul, când începe seceratul, când începe culesul viilor, toate acestea au fost legate, întotdeauna, de nişte date calendaristice din calendarul ortodox. Cultura noastră este structurată pe un asemenea sistem, pe sistemul calendarului primelor secole creştine. Pe urmă, sigur, pe măsură ce apartenenţa la Ortodoxie s-a precizat, în timp, istoric, acest sistem a căpătat particularităţile Ortodoxiei din Imperiul Bizantin. Dar structura obiceiurilor, a practicilor, a credinţelor - putem să spunem şi a tradiţiilor, dar mie termenul mi se pare limitativ - sunt de factură creştină veche. Dacă veţi lua calendarul „popular“, în care sunt punctate momentele cele mai importante ale acţiunilor din timpul anului, veţi constata că - afară de momentele legate de istoria vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos, implicit evenimentele creştine importante, care ţin de sărbătorile mari - toate gravitează în jurul Maicii Domnului, în jurul sfinţilor militari. Şi nu e întâmplător că îi avem şi pe Sfântul Dimitrie, şi pe Sfântul Gheorghe, şi pe Sfinţii Teodor. Avem cei trei Sfinţi Teodor pe care îi respectăm în calendar, precum şi sărbătorile Sfintei Cruci; şi, interesant, Apostolii Andrei, Petru şi Filip.

„Slavona a ajutat la conservarea limbii române, ca limbă latină“

Aţi vorbit de o perioadă de început a creştinării, aşa cum se vede ea prin viziunea folclorului. Ce puteţi spune despre perioada Evului Mediu, când în Biserică se folosea limba slavonă? La nivel larg, există această percepţie a existenţei unei rupturi între elita societăţii, care avea informaţii despre creştinism prin limba slavonă, iar majoritatea oamenilor, talpa ţării, care nu cunoştea limba slavonă, îşi cultiva credinţa în alt mod.

Aceasta este una dintre formele de expresie a gândirii contradictorii. După părerea mea, slavona a ajutat la conservarea limbii române, ca limbă latină. Sigur, e foarte greu să dărâmi prejudecăţi şi, mai ales, un fel de reţineri, atitudini care, de multe ori, exprimă o ideologie unidirecţionată. Toate ţările creştine, în perioada medievală, au avut o limbă de cult, care era alta decât limba vorbită cotidian. N-o să-mi spună nimeni niciodată că germanii, care foloseau limba latină în cult, vorbeau limba latină pe stradă. Tot aşa cum nici măcar francezii catolici, oamenii de rând, nu foloseau limba latină în vorbirea curentă. Din latină înţelegeau, ici şi colo, câte un fragment sau un cuvânt al cărui sens nu evoluase foarte mult. Limba slavonă a fost limbă de cultură pentru toată suflarea care se închina în bisericile româneşti; gândiţi-vă că e vorba de o practică concretă. Nu ştiu cât de numeroşi erau preoţii în anii 1200-1300... Dar învăţăturile, explicarea Evangheliilor nu puteau fi făcute decât în limba română, de către preoţii care cunoşteau conţinutul sfintelor slujbe, care manifestă mare diversitate. De origine slavă sunt elementele care ţin de structura oficierii religioase. Dar baza, Tainele, spre exemplu, şi tot ceea ce ţine de gândirea teologică de adâncime, sunt moştenite din limba latină.

Mi-ar fi plăcut să văd un studiu legat de câţi preoţi slujeau, în câte biserici, cu 500 de ani în urmă, nefăcând abstracţie de ţinuturile „arondate“ pe lângă mănăstiri. Aceste mănăstiri erau centre de cultură. Acolo s-a dezvoltat cultura noastră. Cred că sunt din ce în ce mai puţin specialişti care pot studia acest fenomen, pentru că necesită foarte multe informaţii, din domenii foarte diverse. Dar, acolo erau, sigur, teologi care aveau o pregătire înaltă. Erau boieri care aveau cunoştinţe de teologie şi erau oamenii care îi sfătuiau pe ceilalţi ce să facă, cum să facă, ce să mănânce, cum să se roage, unde să se ducă, unde să-şi pună icoana, unde să-şi pună masa ş.a.m.d. Oamenii aceştia vorbeau limba română, ei erau mediatorii între savanţii cu care discutau acolo şi lumea obişnuită. Şi acest sistem de gândire îl găsim în tradiţia populară. În folclor - folosind termenul în sensul său tehnic - găsim exact sistemul acesta, care are la bază, probabil, o creştinare timpurie şi care s-a păstrat aproape până în zilele noastre. Limba de oficiere putea să fie slavona, dar, dacă n-ar fi existat comunicare în limba română pe teritoriul României, ar fi apărut nu numai erezii, dar şi mari rupturi din interior. Coeziunea în cadrul unei comunităţi, mai ales etnice, a fost dată de componenta religioasă, o bună perioadă de timp. Cum credeţi că s-a păstrat unitatea celor trei provincii româneşti? Cum credeţi că s-a păstrat unitatea de limbă, de spiritualitate şi de cultură, dacă Ortodoxia nu i-ar fi dat substanţa de comunicare?

„Cei care au acceptat creştinismul în primele secole au altă viziune şi altă percepţie a lumii“

Se poate demonstra această istorie a evoluţiei, a substanţei din interiorul lumii noastre, cu argumente, cu exemple din folclor?

În istoria culturii europene, nimeni nu ţine seama de momentul creştinării. Există un moment de început al creştinării, când adoptarea acestei religii s-a făcut cu mari riscuri, sub mari presiuni, dar exclusiv prin liberă consimţire. Acest moment, care acoperă primele trei secole, este crucial pentru definirea unor identităţi etnice şi confesionale. Acele grupuri etnice, care vorbeau diverse idiomuri, au primit modelul paleocreştin, pe care-l putem identifica destul de uşor şi astăzi. Între aceste grupuri, eu le situez şi pe cele viitoare vorbitoare de limbă română, grupuri care pe atunci foloseau un idiom latin care s-a dezvoltat, mai târziu, cum ştim.

Ne asemănăm cumva aici cu marile culturi ale Europei, cu scenariile marilor culturi?

Dar suntem printre primele culturi care s-au creştinat... Nu noi, ci cei care au dat naştere românilor, cei care vorbeau latina acelor vremuri. Am spus, cuvintele de bază care fac referire la creştinism, la Taine şi la marile sărbători sunt de origine latină. A existat pe teritoriul românesc un grup de vorbitori ai latinei vulgare, care s-a creştinat în primele secole. Nu numai aici, ci şi în Grecia, Italia, Spania, sudul Franţei, nordul Africii, Asia Mică. Au făcut parte dintr-un grup al vorbitorilor de latină din vechiul imperiu, rămas chiar şi după retragerea aureliană. Retragerea aceea a jucat un rol în păstrarea creştinismului tradiţional, a avut un rol în conservarea unor structuri paleocreştine, pe care le putem identifica şi astăzi. Urmează mişcarea popoarelor migratoare. Apoi, limba greacă devine în Bizanţ limbă de cancelarie. (noi am stat toată vremea sub presiunea sudului Europei, nu a nordului) La nord şi la sud de Dunăre, strămoşii românilor au rămas păstrătorii culturii creştine de limbă latină, până a venit valul slav. A venit, apoi, o nouă etapă, a acelor care s-au creştinat după secolul al IX-lea. Ei au trecut printr-un alt proces de creştinare, în care politicul, economicul şi ideologicul au avut un rol mai mare decât dorinţa de a se creştina... În primele secole, un creştin pierdea foarte uşor tot, viaţa, familia, şi accepta, cu aceste riscuri, să fie creştin. Cei care au acceptat creştinismul în primele secole, aceşti păstrători ai tradiţiei paleocreştine de aici, au altă viziune şi altă percepţie a lumii. Ei se deosebesc de cei care au acceptat creştinismul mai târziu.

Urmând firul discuţiei, în Europa secolelor XII-XIV, se creştinează zona nordică - Lituania, Norvegia. Aici nu mai e vorba de profunzime, în timp, a rădăcinilor creştine... Nu întâmplător acolo s-a dezvoltat bine protestantismul.

„Nu există în România o cultură rurală şi una urbană“

Neliniştile create de globalizare vor conduce la reaşezarea omului nu numai în spaţiul tradiţional de limbă şi cultură, ci, mai ales, în spaţiul tradiţiei creştine?

Aproape sigur. La noi a fost aproape jumătate de secol comunism, informaţii religioase şi ideologice deficitare, trăire fragmentată, adesea superficială, fără atingerea sensului profund, spiritual, de cele mai multe ori. Nu ştii bine de ce te ataşezi grupului, ştiu numai câţiva, dar faci ca ei, imiţi, pentru a răspunde exigenţelor impuse de normele respective. Dinamica societăţii actuale este alta decât cea a anilor â50, â70 sau â90. Şi asta se întâmplă pretutindeni pe Glob. Am văzut la televizor un eveniment petrecut în Coreea de Sud, unde, cu prilejul Sfântului Valentin, se oficiau nu ştiu câte zeci de căsătorii în acelaşi loc, simultan. O totală lipsă de individualitate, de personalitate a cuplurilor, a indivizilor, chiar şi a formei de ceremonie.

Se vede şi la noi acest proces de formalizare, prin „folclorul nou“? Aceste noutăţi vin pe două căi la noi. Pe de o parte, de la ruptura celor de 50 de ani de comunism, iar, pe de altă parte, prin explozia de informaţie difuzată prin mijloacele moderne.

Vine pe mai multe căi, e adevărat... Dar drama noastră este alta. Sigur, există şi această explozie a informaţiei care ne năuceşte. Dar, după ce s-a demolat cu nădejde şi foarte autoritar majoritatea punctelor de referinţă, inclusiv conceptul de folclor - preţ de un deceniu şi mai mult s-a lucrat la asta -, cei care „consumă“ nu mai au la ce să facă referinţă. Eu obişnuiesc să spun, deşi este, poate, vulgar, „mortul de la groapă nu se mai întoarce“. Este o etapă arsă repede şi cu efecte sigur nocive în plan identitar. Efectele sunt prezente, se văd, indiscutabil, la nivel comportamental, de exemplu - cum se îmbracă lumea, ce spune, strada este confundată cu iatacul şi aşa mai departe. Toate aceste lucruri îşi au o explicaţie în aceste modele care au fost preluate fără discernământ, şi pentru că nu a existat o altă ofertă. Este vorba, vrând-nevrând, de o manipulare a imaginii.

Deruta este mai mare în zona urbană, zonă cu mai mare acces la mijloacele de informare?

Nu există în România o cultură rurală şi una urbană. Nici n-a existat. Până la 1948, populaţia rurală era în porporţie de 60-70%, era dominantă. Apoi, s-a produs mişcarea sat-oraş, când au apărut foarte mulţi dezrădăcinaţi. N-au existat nici două culturi. Oamenii se căsătoreau la fel, făceau aceeaşi colivă, se tăia porcul şi colo, şi colo... Într-o parte, se tăia în curte, în cealaltă parte, exista casapul, care i-l aducea pe tavă, pregătit, celui care îl consuma... Sigur că mulţi dintre ei nu mâncau cordon bleu, dar asta nu conta foarte mult. A fost o perioadă când cultura noastră era extrem de unitară. Boierii noştri, pe care eu îi admir foarte mult pentru spiritul de sacrificiu - Goleştii, Negruzzi, Alecsandri, Bălcescu -, n-ar fi putut să scrie despre cultura populară dacă nu aveau acces la aceste elemente de folclor... Dimitrie Cantemir era domn în Moldova şi, totuşi, vorbeşte despre tradiţiile şi obiceiurile populare. Dimitrie Cantemir descrie cu atâta precizie drăgaica şi căluşarii nu pentru că s-a dus să vadă cum făceau asta ţăranii de pe moşie, ci pentru că erau ritualuri cunoscute chiar la curte. Este vorba de un sistem care funcţiona la nivel de grup. Prin viziunea elitistă, care interpretează fenomenele sau le deduce, dar nu le cercetează rădăcinile, cred că fenomenul cultural nu este bine perceput. Citind „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie“, este atât de simplu să înţelegi aceste rădăcini şi să constaţi că există nişte componente culturale comune. Cred că, mai degrabă, analiştii, cei care au interpretat cultura românească, au creat această separare. Ea nu există în cultură, în sine.

„Respectul de sine înseamnă să-ţi apreciezi spaţiul, informaţia, cultura, limba“

Cum se văd - din perspectiva cercetătorului activ al folclorului, de analist al folclorului - pierderile identitare la nivelul locului, în România, la nivelul categoriei sociale sau al entităţilor culturale?

Toate spaţiile din România trec prin nişte procese de schimbare, unele mai mult, altele mai puţin. Totul ţine de educaţie. Noi considerăm aşa: ce-i al meu e mai puţin bun decât al celuilalt. Respectul de sine este, după părerea mea, o atitudine esenţială în conservarea reperelor identitare. Respectul de sine înseamnă să-ţi apreciezi spaţiul, informaţia, cultura, limba, reţetarul alimentar, felul în care te îmbraci...

Acest lucru este cultivat în şcoli? Acest precept ţine de ABC-ul formativ...

Nu este cultivat. Nu am legătură foarte strânsă cu învăţământul preuniversitar, însă eu văd doar rezultatele: pe stradă, în troleibuz, în metrou, în locurile de agrement... Sunt foarte rare exemplarele umane care dau dovadă de respect faţă de sine şi faţă de aproapele lor. Nu mai poate fi vorba de o reeducare, e târziu, dar o reorientare ar fi posibilă, dacă ar exista pârghiile necesare în diferite instituţii cu autoritate.

Noi vedem procesul de integrare în structurile europene ca pe unul care ne aduce beneficii, sigur, în primul rând economice, şi nu vedem pierderile la nivelul identităţii, fapt care ne-ar aduce beneficii mult mai mari, sigur, pe termen lung.

Acest proces de globalizare solicită în primul rând respectul faţă de legea administrativă. În cultura tradiţională românească aveam sistemul de legi care implica toate domeniile existenţei noastre, care aveau o bază creştină şi care acum s-a spulberat. La români lege însemna „credinţă“, religie; cel „fără de lege“ era cel fără credinţă în Dumnezeu. Nouă ni se cere să respectăm administrativ legea. Iar noi, tradiţional, eram învăţaţi să respectăm sistemul tradiţional de norme comportamentale. Norma folclorică ne spunea cum să ne adresăm mamei, tatălui, bunicii, cum ne adresăm surorii mai mari, străinului, cum îngrijim animalele, cum avem grijă de pământ, ce facem când ieşim în uliţă, ce avem voie să facem de partea asta şi de cealaltă a gardului şi ce nu... Nu am dus lipsă de legi niciodată... Dar nu despre asta este vorba... Vreau doar să spun că, pentru armonizarea legii administrative cu specificul cultural, ar trebui să se aibă în vedere şi această „lege“ tradiţională. Dar nu se mai ţine cont de ea. Nicăieri nu se spune unui copil de 10-14-17 ani nu urla pe stradă, nu scuipa pe stradă, nu smulge stâlpii de marcaj, nu-l lovi pe cel slab, nu sparge geamul etc.

S-a tăiat trunchiul mare al legii tradiţionale şi au căzut şi celelalte ramuri, aşa cum aţi spus.

Orice cultură populară are o componentă educativă. Acesta este scopul, până la urmă... Ce poţi face şi ce nu poţi face, ce e bine şi ce nu e bine... Este implicit educativă. Or, tocmai asta la noi s-a pierdut.

 

Sursa: Ziarul Lumina

Comments (0)Add Comment

Write comment
smaller | bigger

busy
 
Doneaza

In obiectiv

credinta
COPIII RUSINII

Majesty Toolbar

Majesty Toolbar

MajestyRSS

MajestyRSS

Acum ascultati:

Majesty Tv

Oameni si Perspective - cu Marius Stanescu

Altar de Seara - cu Petre Danci

Oxigen - cu Edi Constantinescu

Vrei sa fii editor

Sample image

Dacă vrei să fii, mai mult decât consumator, trimite la adresa contact(At)majesty.ro. o selectie de lucrări (poezie sau proza scurtă), o fotografie, şi câteva date biografice.

Noi vom prezenta prin câteva observaţii critice pachetul propus de tine şi vom mai acoperi astfel cu frumos nişte gropi din sufletele celor ce caută mai adânc.

Login