Majesty

  • Increase font size
  • Default font size
  • Decrease font size
  • default color
  • black color

Am un obicei foarte prost

Vreau să vă mărturisesc ceva: în noianul de defecte şi de apucături greşite, am un obicei foarte prost: mă apropii de oameni, fără discriminare şi prejudecăţi, încercând să fiu de folos chiar şi cu o informaţie corectă, gândind că aceştia vor face la fel, atunci când vor avea ocazia...sperând că cei mai apropiaţi îmi vor rămâne alături toată viaţa...crezând că cei iubiţi mă vor iubi la rândul lor. Dar în cele din urmă, chiar şi cei în care ţi-ai turnat inima şi gândurile, aleg să facă un pas (sau mai mulţi) în spate. Sau să plece de tot. 

Am obiceiul acesta prost de a iubi un pic prea mult, chiar şi atunci când nu primesc pe platouaşul vieţii decât firimituri uscate şi mucegăite – sau nici măcar atât. Obiceiul de a scrie capitole întregi pentru oameni care nu-mi acordă nici măcar un rând. Obiceiul de a resuscita inimi care nu vor bate niciodată pentru mine, de a trezi minţi care nu se vor gândi frumos la mine poate nici măcar un minut. Oameni pentru care am putut fi doar o cârjă la momentul potrivit şi cam atât. 

Am obiceiul acesta prost de a mă ataşa veşnic de oamenii cei mai palizi şi mai şterşi, de fiinţele cele mai bolnave, de copiii cei mai lipsiţi de iubire, de inimile cele mai goale şi de oameni ale căror iubiri trecute s-au transformat în cearcăne, ulcere şi tumori. Poate dacă aceşti oameni m-ar privi măcar o dată fără monoclul propriilor suferinţe ar vedea şi în mine răni adânci, anemii, depresii şi lupte cu nişte lupi uneori prea puternici.

Am obiceiul acesta de ani buni, mulţi, uneori copleşitori, în care am cedat câte un pic din mine, din ceea ce mi se întâmplă în favoarea vieţii celorlalţi. Ce trăiesc eu s-a estompat. Ce mi se întâmplă este pe locul al doilea. Uneori nici ceea ce îmi trebuie nu mai contează, ci nevoile celor din jur: bani, sfaturi, telefoane în noapte, întâlniri furate „oricând ai nevoie”, e-mailuri lungi scrise cu tot mai multă inimă. În programul meu încâlcit şi sugrumat, am pus deoparte deliberat un timp aparte pentru asemenea „urgenţe” care continuă să apară cu frecvenţă de una-două pe săptămână. 

Uneori, asemenea salvatorului care riscă să fie înecat de cel pe care încearcă să îl salveze de la înec, mă scufund mai jos de limita admisă. Mă sufoc. Mă înec. Ajung să mă ascund. Să mă culc plângând. Să îmi fac datorii pentru a ajuta pe cineva care se află într-o situaţie de viaţă şi de moarte. Să mă cheltuiesc în tot soiul de feluri. Să ajung să regret că ajung uneori să mă implic prea profund în cazuri care mă tratează cu spatele, în care nu sunt nici măcar ascultată sau apreciată, pentru micile eforturi pe care le depun. 

Dar vreau să vă mai mărturisesc ceva: acesta este cel mai preţuit obicei prost pe care-l am şi nu l-aş schimba niciodată pe nimic. Pentru că astfel, unii oameni nu îţi mor niciodată în suflet. Ca oameni, ca idei, ca poveşti, toţi rămân acolo, în acel colţ de inimă în care există un curcubeu permanent, oricâte furtuni s-ar stârni în afara sau în interiorul meu. Dacă este ceva ce am învăţat din toate aceste decenii este că toţi oamenii merită iubiţi , că cei mai mulţi nu vor oferi mai nimic în schimb – şi nici nu sunt obligaţi să o facă. Totuşi, după fiecare asemenea întâlnire, simţi multă, multă duioşie, ca şi când ai vrea să iei tot pământul în braţe şi să-l cocoţi undeva sus de tot, la multă şi nemiloasă lumină. 

 
Doneaza

In obiectiv

credinta
COPIII RUSINII

Majesty Toolbar

Majesty Toolbar

MajestyRSS

MajestyRSS

Acum ascultati:

Majesty Tv

Oameni si Perspective - cu Marius Stanescu

Altar de Seara - cu Petre Danci

Oxigen - cu Edi Constantinescu

Login