Majesty

  • Increase font size
  • Default font size
  • Decrease font size
  • default color
  • black color

Când înfloreşte pustiul

Nu demult, am citit o povestioară a unui scriitor contemporan care se afla la tropice, într-o noapte senină şi înstelată. Contemplând întunericul şi liniştea, autorul acesta a auzit un foşnet suspect, care venea de undeva dinspre deşert. Văzându-l contrariat, băştinaşul care îi era călăuză l-a ajutat să dezlege misterul. „Deşertul îşi plânge jalea, tânjeşte fiindcă ar fi vrut să se preschimbe într-o câmpie înfloritoare”. 

Povestirea aceasta mi-a dat de gândit.

Sunt eu oare în starea de câmpie înfloritoare sau nu sunt nici măcar un fir de praf mai mult decât un deşert care speră să dea naştere unei flori? Dacă ar fi să descriu ziua în care scriu aceste rânduri, mă apropii mai degrabă de câmpie decât de deşert. Astăzi mă simt ca o grădiniţă de flori care mai are de lucrat până la a fi o câmpie. Am câteva narcise albe şi galbene, am câteva fire din florile mele preferate – lăcrămioarele, ba chiar am şi câţiva pomi fructiferi. 

Inevitabil, însă, îmi amintesc şi de anii mei de pustietate, de care cred că nu scapă nimeni, nici cei mai superficiali oameni. Orice om se trezeşte uneori cu sentimentul deştertăciunii lui, cu năzuinţa spre mai bine, într-o perioadă în care se simte arestat la domiciliu, în care ar vrea să scape, dar simte că îi fuge pământul de sub picioare. 

Ba chiar în perioadele bune, în inima omului se vor găsi şi locuri aride, petice de pământ în care iarba nu creşte, seminţele florilor nu se prind şi frunza niciunul sentiment nu înmugureşte. În inima omului există urcuşuri îndepărtate şi întunecate în care ochii nimănui nu au pătruns. Există căi neumblate şi drumuri pe care omul călătoreşte numai singur. Într-un cuvânt, suferim atunci când recunoaştem uscăciunea din noi, când trecem prin clipe când ni se pare că totul în noi s-a răcit, a început să înţepenească, când de-abia mai zărim o geană de lumină sub care ne găsim liniştea. 

Într-un fel e rău, pentru că ştiu oameni foarte deprimaţi din pricina aceasta. Dacă priveşti doar spre întuneric, e absolut normal să nu vezi decât pete, umbre, deziluzii şi eşecuri. Dacă rămâi prea mult concentrat pe aceasta, va fi destul de dificil să te reobişnuieşti cu lumina, cu iubirea, cu iertarea,

Într-un alt fel este bine pentru că un om care nu-şi găseşte locul pe lumea aceasta, care simte golul şi deşertăciunea lucrurilor de aici, va ridica ochii spre Cel care are puterea să ne ofere o altă viaţă, mai bună şi lipsită de golul pe care îl lasă fiecare câştig, fiecare recunoaştere omenească. Cu cât mai des ni se vor deschide ochii pentru a contempla măreţia şi slava lui Dumnezeu, cu atât mai îmbelşugat vor creşte şi vor pârgui în inima noastră roadele Duhului Sfânt. 

Sub razele dătătoare de viaţă ale iubirii dumnezeieşti, seminţele bune pot pătrunde şi încolţi în pământul cel mai uscat, acolo unde zăcuseră mai înainte atâtea îndoieli şi se iscaseră atâtea furtuni sufleteşti. 

O săptămână cu soare binefăcător vă doresc!

 
Doneaza

In obiectiv

credinta
COPIII RUSINII

Majesty Toolbar

Majesty Toolbar

MajestyRSS

MajestyRSS

Acum ascultati:

Majesty Tv

Oameni si Perspective - cu Marius Stanescu

Altar de Seara - cu Petre Danci

Oxigen - cu Edi Constantinescu

Login