Majesty

Până la sfârşitul clasei a opta mulţi colegi din clasă , din şcoală chiar, nu au ştiut că mă numesc cumva, cei mai mulţi mă ştiau de „pocăitul”.
Trebuie să recunosc: era foarte neplăcut. Am citit teorii de genul, fii mândru că eşti pocăit, ba unii îmi spuneau, când îndrăzneam să mă plâng, ar trebui să te simţi onorat, pocăit e un nume onorant pentru un credincios. Eu numai şi numai nu înţelegeam. Când mi se spunea pocăitule simţeam că iar am fost scos în afara societăţii, a cercului colegilor; simţeam că iar nu fac parte dintre ei; parcă mă întorceam într-o celulă tristă şi întunecată pe care adolescentul din mine o ura.

Teoretic îmi spuneam, au dreptate cei care spun că-i onorant să fii pocăit. Dar la modul aplicat uram să fiu pocăitul clasei, al şcolii, al grupului care aştepta autobuzul. I-aş fi desfiinţat pe pocăiţi. Mă împrieteneam cu băieţi, cu fete, şi totul dura până când ieşea la iveală identitatea mea de pocăit. Azi chiar îmi doresc să fiu un pocăit autentic. Am înţeles un strop mai mult din rostul pocăinţei. Constat că e greu.
Aş vrea să mă opresc aici şi să privesc pocăinţa diferit de cum ar face-o un teolog. Nu am fost campion la teologie niciodată. Aş vrea să privesc pocăinţa altfel decât ar face un omiletician; nu voi căuta ilustraţii, ca să colorez şi să servesc cuiva termenul de pocăit, vreau să mă comport ca un poliţist. Trebuie să fac buletin pocăinţei.
Am nevoie de câteva date de identificare. Îmi imaginez un interviu:

Poliţistul - Când v-aţi născut, domnişoară Pocăinţă?
Pocăinţa   - Păi, când m-am născut? Tată, când m-am născut?
Tatăl         - Te-ai născut când a murit primul Meu copil.
Poliţistul   - Cum, sunteţi aşa de în vârstă? Şi nu aveţi buletin?
Pocăinţa    - Da, realitatea este că nu am prea fost prin societate, nu mă plimb prea la
                    vedere, iar aici unde stau nu am avut nevoie de buletin.
Poliţistul   - Bun. Cum se numeşte mama dumneavoastră?
Pocăinţa    - Cred că pe mama o cheamă, Nefericirea, Neascultarea! Staţi să-l întreb
                     pe Tata.
Tatăl          - Da, da, ai spus corect, mama ta are mai multe nume, şi Nefericire, şi Neascultare,
                     şi Regret…
Poliţistul   - Cu atâtea nume şi cu o aşa istorie nici nu mă mir că nu v-aţi făcut un
                     buletin?
Poliţistul   - Locul naşterii?
Tatăl         - S-a născut chiar în Eden. Acolo am locuit prima dată, a fost prima noastră casă.
Poliţistul   - Ce înălţime aveţi?
Pocăinţa    - Vedeţi, sunt foarte mică de statură. Mulţi prieteni renunţă la compania mea tocmai pentru că sunt foarte scundă.
Poliţistul   - Aveţi ceva studii? Licenţe, diplome?
Pocăinţa    - Nu , la capitolul studii stau foarte rău, nu am titluri. Eu încă nu am ajuns în
                     societăţi înalte, cu pretenţii. Pur şi simplu am învăţat de la Tata să am bun simţ şi
                     câteva lucruri legate de discreţie.
Poliţistul    - Acum am o curiozitate, dacă îmi e permis: credeţi că vă veţi căsători vreodată, cu
                      atâta modestie, cu datele astea? Ce şanse aveţi?

Adolescentul care-am fost era stânjenit, deşi am călătorit cu acelaşi autobuz. Azi mă tot întreb dacă ea nu se ruşinează cu mine. Oare ne vom împrieteni vreodată de-adevăratelea?